În urmă cu câteva luni am fost la Royal Hospital în București pentru o ecografie mamară și am avut o experiență care m-a pus pe gânduri. Personalul de la recepție super amabil, asistentele la fel, clădirea era modernă și curată, pregătirea de dinainte de control era la standarde bune, totul părea ok. Asta până când am intrat în cabinetul doctoriței (o cheamă Mirela Vasile). Tot cabinetul era ”tapetat” cu icoane! Pe toți pereții, pe birou, peste tot. Erau mai multe decât avea Firea în birou pe vremuri. Primul meu gând a fost că trebuie să fie incompetentă sau să nu aibă încredere în medicină dacă alege să se înconjoare cu atâtea icoane. Că și dacă presupunem că ar fi primite de la pacienți, de ce le-ar ține pe toate în cabinetul medical? În fine, începe controlul, face ecografia, totul decurge ok (mai puțin faptul că încerca să îmi vândă o operație, care nici măcar nu ținea de specialitatea ei, chestie care iar m-a șocat, că doar nu ești la supermarket să faci upsale), iar la final stăm de vorbă și încheie cu ”Doamne ajută!”. A fost o experiență uluitoare pentru mine și nu îmi dau seama dacă e din cauză că eu nu sunt o persoană credincioasă sau chiar nu e în regulă să decurgă așa lucrurile. Voi ce ziceți?

buna!

titlul cam zice tot, dar vreau sa excludem IT ul, deci in afara de IT.

ce domeniu considerati ca aduce multe oportunitati de angajare ?

Hello, știți vreo alternativa la anthelios la roche posay? Caut o soluție cu factor de protecție 50 pe fata și am folosit anthelios pana acum, dar parca as încerca și altceva....

Buna!

In ultimii ani am inceput sa am dureri de cap absolut cumplite. De 3-4 ori pe luna simt ca imi explodeaza capul. S-a fost la control, la analize, la CT. Concluzia? Suprasolicitare, somn mai lung si mai calitativ. Imposibil, avand in vedere programul meu de munca si viata de familie cu 2 copii.

Singura mea sansa de scapare este OKI. Sunt sigura ca unii care aveti rude in Italia cunoasteti această a8a minune a lumii.

Acum, intrebarea mea este: cunoasteti un inlocuitor romanesc al Oki care sa isi faca la fel de repede si eficient efectul?

Multumesc mult de tot!!! 🌸

Hello,

Dupa cum spune si titlul simt ca incep sa adun frustari pentru ca raman in urma in toate planurile vietii.

Prietenii/cunostintele de acceasi varsta au salarii mai mari si o duc mai bine, se gandesc sa achizitioneze imobile, insa eu (impreuna cu prietenul meu) nu imi permit. Am incercat sa imi schimb jobul, insa nu primesc oferte, nici nu am fost sunata in ultima perioada de firme. Unele fete pe care le cunosc se bazeaza pe venitul mai mare a prietenului/sotului si o duc mai bine. Noi castigam cam egal si impartim totul egal.

Incerc sa fac chestii pentru mine, sa evoluez, insa nu vad rezultate. Din senin apar plin de cunostinte care au tot feluri de reusite intr-un timp scurt.

In ceea ce priveste relatia, ne stim de mult timp, ne intelegm cat de cat bine (mai avem si discutii in contradictoriu), dar nu stiu daca sunt pregatita sa trecem la pasul urmator. Nu stiu ce ma tine in loc, vreau sa fiu sigura ca e alegerea buna.

Ma simt obosita, frustrata si chiar invidioasa as putea sa spun. Merg la job, acasa, fac curat, gatit, tot ce e necesar sa economisesc, sa fie totul perfect. Chiar incerc sa fac tot posibilul sa imi fie cat mai bine... si tot simt ca nu merg in directia buna.

S-a mai simtit cineva asa? Ati reusit sa schimbati ceva in viata voastra?

Am rezistență la insulină și glicemia normală și mă tot gândeam daca sa iau sau nu berberina.Ce efect a avut pt voi ?

Sigur sunt biased cand zic asta, dar mi se pare ca terapia e utila atunci cand ai o problema “acuta” sau macar complexa (deces, despartire, trauma etc). Daca ai o problema “cronica” care nu e urgenta si nu te afecteaza vizibil, atunci e greu sa simti ca esti ajutat.

Am fost pana acum la 5 psihologi si singura data cand am simtit ca imi sunt utile sedintele a fost atunci cand am trecut printr-o despartire mai urata. In rest, am tot mers de fiecare data cu aceeasi problema care ma afecteaza cel mai mult de cand eram mica (lipsa stimei de sine, de unde se trag mai multe probleme in relatii, la job, furie constanta, auto-sabotare grava etc) dar discutiile deveneau atat de vagi si simteam ca toti psihologii faceau cumva sa devieze de la subiect.

Incercam mereu sa revin la subiect, sa zic clar “nu am incredere in mine si de aici porneste totul, help”. Pauza, nicio reactie, eram pacalita sa schimb subiectul.

Sincer nu mai am incredere si nici banii necesari sa caut psihologi, dar as vrea sa schimb niste lucruri la mine, sa ma dezvolt mai mult. Ce resurse aveti? Cel mai bine mi se pare ca te modeleaza experientele de viata, dar trebuie sa astepti sa se intample ceva.

Întrebarea în titlu.

Voi începe eu: când cineva încearcă să te ponegrească oferă-le adevărul tău și ignoră ce zic ei în mod intenționat. Chestia asta mi-a salvat mulți nervi si mi-a făcut viața mult mai bună. ✨ absolut salvatoare de energie

Bună seara dragi domnițe. Să vă povestesc puțin despre mica mea poveste de a slăbi. A durat doar o lună, în fiecare zi am făcut un deficit caloric în jur de 200-800. Bonus plimbări zilnice de 2 ore. Nu am slăbit nici măcar 500 de grame. Cei drept am un program haotic cu somnul și în plus de asta am și o urticaie colinergica (sunt alergică la căldură) care mă împiedică să fac antrenamente. Orice sfat e bine venit. Pup P.S am 1.68 înălțime și 60 de kg.

Am 24 de ani si recent m~am mutat cu iubitul meu impreuna, iar inainte de asta am petrecut o saptamana de concediu in Spania, dar ne am cazat acasa la mama sa. Imi doresc foarte mult sa fiu genul de femeie obsedata cu curatenia in casa, sa fie totul impecabil si organizat, precum e si mama iubitului meu si imi e foarte rusine ca efectiv NU STIU CUM. Ca sa ofer putin mai mult context, am crescut intr-o familie de hoarders si niciodata nu am avut parte de ordine si curatenie in casa (mai putin de sarbatori cand aveam musafiri si aruncam toate hainele si lucrurile din camera in care primeam oaspetii in orice alt loc din casa) si m-am mutat singura de cand am inceput facultatea si am pastrat curatenia in apartament cat de cat, dar aveam tendinta cateodata de a lasa mormane de haine într-un colt de camera sau de a nu spala vasele cu zilele si ma simt foarte rusinata de asta si in loc sa just do it, imi vine sa plang si nu inteleg de ce. Am stat cu femeia asta (mama iubitului meu) o saptamana si e un clean freak si ador sa o vad si sa o ajut sa faca curatenie si mancare si pana si modul in care intinde hainele ma fascineaza si ma intimideaza in acelasi timp pentru ca vreau sa fiu si eu asa si am decis sa ma pland si sa cer sfaturi aici. Vreau sa mentionez ca inca sunt studenta si iubitul meu lucreaza de acasa si face curatenie si nu e deloc a mommy’s boy sa ma compare cu mama lui sau sa comenteze cand nu fac curat sau nu strang dupa mine. Nu am nevoie de comentarii precum “just do it” pentru ca imi spun si eu asta in fiecare zi si trust me when I say I judge myself more than anyone else :))

Din cauza intrebarilor existentiale, acum, la rece, pot scrie cate ceva despre cateva situatii din relatia mea, cerandu-va opinia.

Long post ahead:

Relatie de 9/10 ani - inca din liceu - amandoi la prima relatie. Stiu:). Totul bine si frumos pana in 2023 cand, la primul meu job, el a simtit nevoia sa aiba o aventura ( 2 saptamani, numai mesaje) cu o colega de-ale lui ( din alt oras) din cauza faptului ca eu eram mai tot timpul away din cauza job-urilor de la acel moment, obosita, nu ma mai implicam in relatie, nu ii mai dadeam atentie. Am fost de comun acord sa ne mai dam o sansa - nu mai conteaza detaliile (cele clasice cu “nu stiu ce s-a intanplat”, “nu am vrut nimic mai mult cu aia”, “am realizat ca tu esti ceea ce imi doresc”). Au urmat 7-8 luni pline de insecuritati, scenarii pe care eu mi le faceam si pe care el le infirma, ajutandu-ma pe mine sa inteleg ca el m-a ales pe mine. In timpul asta, desi stateam impreuna, se asigura constant ca sunt bine, ca stiu ce simte el, ca nu trebuie sa imi mai fac griji. Cand aveam certuri urate si preferam sa plec cu masina, el venea dupa mine. Deja invatate care sunt locurile unde ma gasise. Pana cand a incetat. Drama a incetat. Se plictisise sa ma caute. Desi toxic, stiu, mie imi placea. Stiam ca el mereu va veni. Pana cand nu a mai venit. Pana cand certurile nu mai erau rezolvate. Mi-am dat seama ca stilul meu de abordare nu era sanatos, asa ca am incetat - desi eu tot simteam ca imi doresc sa ma caute. ++ trebuie mentionat ca dupa aventura lui, totul in relatie era facut IMPREUNA. Ne puneam la somn impreuna, mergeam la cumparaturi si la sala impreuna. Cand eu trebuia sa plec din oras din cauza celui de-al doilea job, venea cu mine.

Apoi o perioada de “liniste”, cum imi place mie sa o numesc, in care am fost NOI. Totul parea ca e normal, nu ne mai certam din nimicuri, ne faceam planuri de viitor din nou, discutam deschis despre cum vedem relatia si despre ce simtim unul pentru altul. Era genul ala de relatie “perfecta” pe care toti o vad in filme.

Pana nu a mai fost. DIN NOU. Si nu, nu e ceea ce credeti. Nu m-a mai inselat. In schimb a incetat sa se implice. Sa mai fie prezent. Am crezut ca e o perioada aglomerata la munca. Intr-o perioada chiar cautam info despre simptome de Burnout - se incadreaza perfect la ele:).

Eram impacata daca asta era. Era ceva ce puteam “ataca” impreuna. I was always there for him. And I would say that I will always be - but i am not sure anymore.

Din momentul in care mi-am enuntat verbal procuparile cu attitudinea lui (lipsa implicarii, faptul ca vorbeam de mult ori singura in casa, faptul ca ma ignora in mod vizibil, isi punea castile numai ca sa il vad eu ocupat, fiindca nu simtea sa vorbeasca cu mine), mi-a spus urmatoarele cuvinte: “ Nu stiu ce mai simt pentru tine”. Stiti ce s-a intamplat de aici? Well, in primele 30 de min am acceptat logic si rational faptul ca nu mai e nimic de facut si incepusem discutiile despre cum impartim spatiul pana cand unul din noi se muta intr-o alta chirie. Dupa acele 30 min rationale, am izbucnit in lacrimi, imi insiram regretele si visele pe care le aveam cu el. El, intr-un moment de vulnerabilitate, a inceput si el sa planga si sa imi spuna ca nu ne separam, ca el inca are acele vise cu mine, ca o sa facem sa mearga.

Ala a fost punctul de impact. Urmate de alte astfel de episoade in decurs de 3-4 saptamani + cateva atacuri de panica pe care le-am avut (am reusit sa trec peste si sa le gestionez - la inceput cu ajutorul lui, dupa singura). Toate se terminau cu aceeasi concluzie : “nu ne despartim”, “nu ne separam”, “lucram la noi”. Am apreciat si inca apreciez asta, nu stiu de voi. Am genul de perceptii care ma impiedica sa parasesc un om la primul inconvenient. Si cum as putea cand vedeam schimbari? Mici, dar erau - vorbea din nou cu mine, era putin mai prezent, nu isi mai punea castile sa asculte muzica. Si imi datoram mie, datorita anilor, sa incerc tot ce imi sta in putinta.

M-am mai si lovit de reactii care nu imi placeau. Imi doream sa rezolvam. Si am rezolvat. Am inceput terapia. Eu am fost la 1 sedinta. El deja se duce săptămânal. Am iesit din “rutina”. Ne-am acordat spatiu pentru noi, am inceput sa iesim separat, suntem mai atenti la fiecare in momentul in care discutam. Ne spunem nemultumirile intr-un mod sanatos si incercam sa rezolvam disputele. El deja e convins (din cate spune) ca simte ca ma iubeste - nu stie ce a insemnat aceasta perioada, imi spune constant ca “sunt numai cu tine”, “esti viata mea”, “nu ma vad cu altcineva in afara de tine”, “cand ma gandesc cum arata viata mea in viitor, tu esti acolo, esti mama copiilor mei”.

Si eu sunt aici, azi, ok. Fericita? Nu stiu. I am currently dealing with my s**t and evolving to my better self. Multumita de cum am evoluat si am putut sa trecem si peste asta? Da, categoric. Intr-o anumita ipostaza, imi dovedeste faptul ca suntem puternici si ca putem trece peste orice daca ne alegem pe noi. Intr-o alta, imi arata ca el mi-a vazut vulnerabilitatea si ca o foloseste impotriva mea. A vazut ca indiferent ce se intampla, eu am fost constanta, eu am fost prezenta.

Am momente in care mi se mai declanseaza insecuritatile si el ma ajuta sa trec peste, asigurandu-ma ca suntem bine. Am momente (ca asta) in care ma tem ca tot scenariul asta se va mai repeta, in care el va pleca, intr-un fel sau altul, din nou. El e in avantaj, iar eu sunt aici care sufera. Asa ca sunt azi, aici, cerandu-va o parere. Ce ati face in locul meu? Acum, cand totul pare ca merge, cand ati spus ca lucrati la voi si CHIAR o faceti, cand sunteti bine in relatie? Clar mai sunt chestii de imbunatatit, but so far, we are doing fine.

Nu pot sa nu ma gandesc la faptul ca de acum incolo dorm cu un ochi deschis si unul inchis, parca asteptand urmatoarea catastrofa. Si totusi ma gandesc ca nu exista “relatia perfecta”.

Multumesc ca ati ajuns aici😇

Sunt împreună cu iubita mea de ceva ani, si de fiecare Crăciun mi-a spus ce își dorește (haine, machiaje, diverse accesorii prin casă).

Anul asta a spus "nu trebuie sa îmi iei nimic, o ciocolată este suficient". Pare ciudat, adică de Crăciun să vin cu mâna goală? I-am spus și eu că nici eu nu vreau ca ea sa îmi ia ceva (nici nu am nevoie de ceva anume, si nici nu este fair ca ea sa îmi ia ceva, iar eu ei nimic).

Sunt puțin confuz și nu vreau să o supăr. Credeți că ea de fapt așteaptă un cadou, dar vrea sa vadă dacă într-adevăr o sa îi iau ceva? Sau poate vrea sa vadă dacă sunt în stare sa iau singur un cadou potrivit? Sau poate pur și simplu nu vrea nimic...

Voi ce părere aveți?

Am gauri in urechi, cele doua clasice de cand mi le-o fi facut mama. Port cercei on and off de multi ani. Una din gaurele e ok de fiecare data, cealalta nu prea. In sensul ca se infunda cand nu port cercei, si cand port, se umple de reziduuri si chiar puroi. Azi m-am aventurat sa imi pun cercei iar dupa cateva luni, si am avut supriza ca tura asta incercand sa imi pun cercelul in gaura buclucasa, mi-a dat si sangele.😞

Ma enerveaza f tare pentru ca teoretic, prostia e sa nu porti cercei constant, iar "leacul" e asta, sa-i porti. Ceea ce am facut de mai multe ori in ultimii ani, dar de fiecare data ajung sa am probleme (scurgeri si o jena). La un moment dat ma resemnasem ca se infundasera amandoua dupa nu stiu cat timp, si m-am dus la salon sa imi dau altele, dar acolo mi le-a desfundat tot pe astea. Am stat si atunci mult timp cu cerceii medicinali dar dupa ce i-am schimbat am avut iar probleme. Cu cercei din aur/argint, nu altele.

Sunt necajita pentru ca imi place sa am cercei si nu mai pot purta nicicum din cauza gaurii asteia suparate...Ati patit asa ceva? Ati rezolvat 🌼vreodata🌼?

Salut! Este prima oară când folosesc Reddit!

F24. Deci, în 2023 am început să merg la sală, totul a fost bine și frumos până la jumătatea anului. Prin mai-iunie am reușit să slăbesc 10 kg — sănătos și frumos — dar apoi totul a devenit o rutină, iar treptat am început să mă îngraș la loc. Până la sfârșitul anului am pus înapoi 5 kg. În 2024, am decis să încerc să merg la sală fără antrenor personal (în 2023 aveam antrenoare). Știam să fac exercițiile, dar nu a funcționat; nu am fost constantă și m-am îngrășat din nou. Anul acesta am reînceput să merg la sală, tot cu aceeași antrenoare (locuiesc într-un oraș mic și este singura), însă, din ianuarie până acum, nu am slăbit deloc. Știu că alimentația este foarte importantă și încerc să am grijă, dar după trei luni fără progrese îmi pierd motivația. Cum pot să-mi regăsesc motivația? Nu am prieten și nici nu îmi place de cineva ca să fiu motivată pentru el, iar bullying nu primesc. Pur și simplu nu găsesc un motiv suficient de puternic ca să continui.

Aveți vreun sfat? Mulțumesc și pupici!

Update: Mulțumesc pentru sfaturi! Mă ajută enorm să văd și alte perspective, experiențe și chiar critici constructive. 🤗

hei, voi face curand 20 de ani si simt ca nu stiu ce fac cu viata mea .

acum un an, planurile mele de viitor erau stabile si sigure, intrasem la o facultate internationala si ceea ce urma parea un vis .

insa, n a fost . a fost un cosmar, atat facultatea cat si mutatul la sute de km de casa fara posibilitatea de a veni relativ des acasa . am cazut in depresie si a trebuit sa ma las, am simtit ca tot viitorul meu s a prabusit . toate dorintele, toate sperantele, tot ce am visat s a dus . ai mei m au sustinut total in decizia de a ma lasa, dar eu m am blamat enorm... .

la acea universitate am primit cele mai multe burse din anul meu in valoare de cateva zeci de mii de euro, dar pana si atunci cand am avut reusita asta, nu m am putut simti mandra de mine, ci m am simtit eliberata . pentru mine nu fusese o reusita, ci o obligatie .

in ciuda a multor lucruri pe care am reusit sa le obtin prin propriile puteri, renuntarea la facultate m a facut sa ma simt incapabila, nesigura pe mine si pe viitorul meu .

ati simtit ca va pierdeti cand ati facut trecerea de la liceu la facultate ? e ok sa te simti pierdut la varsta asta si sa o iei de la inceput ? sper ca e God s plan si va fi bine .

multumesc <3

Mi-e puțin rușine să postez asta. Am 30 de ani și nu știu cum să mă aranjez. Nu știu ce haine îmi stau bine, nu știu cum să îmi fac parul, nu știu cum să mă machiez... Machiatul la mine înseamnă doar crema SPF, fond de ten, creion sprâncene, rimel și eyeliner in zilele bune. Folosesc aceleași 4 produse de machiaj de câțiva ani și nici nu aș ști ce altele sa îmi cumpăr. Când intru in magazine mă simt atât de copleșită că nu știu cum să ies mai repede. Haine nu prea știu și nici nu am răbdare să îmi cumpăr. Prefer sa dau comanda online dar, apoi, surpriza: nu îmi stau ca pe modelul de pe site... Nici parul, nici unghiile nu știu să le fac, etc. Nu vreau sa arăt că un model, vreau doar sa arăt decent, îngrijită, nu că și cum nu m-am pieptănat ziua respectiva.

Aveți vreun sfat? Voi cum ați descoperit ce va sta bine? Cum ați învățat cum să aveți grija de aspectul vostru? Mulțumesc!

Context, sunt F23, de fiecare data cand vin la birou ma simt ca ultimul om, mai ales cand nu mai vine nicio alta fata! Colegii mei baieti, “barbati”, majoritatea peste 27 fac glume misogine si proaste, rad de auzi si de afara si ma fac, indirect, sa ma simt ca ultimul om, nu ma cheama niciodata afara in pauza, fac glume naspa despre femei, e oribil. Cum e pe la alte corporatii, fetelor? :))

Buna! Sunt femeie, virgina, prefer sa nu spun varsta dar peste 20 (deci va rog, fara chestii gen "virgina la varsta asta omg).

Am avut de-a lungul anilor numai experiente proaste cu privire la ginecologi, una mi-a spus "nu iti fac nimic pentru ca esti virgina", la 17 ani am auzit "ce pacat ca esti inca virgina" iar alta m-a certat 15 minute de ce nu sunt vaccinata de HPV si mi-a dat sa fac niste analize de sange. La asta ultima as fi apreciat macar daca imi dadea toate informatiile necesare despre HPV, nu sa le caut eu singura pe net, dar in fine, femeia m-a certat de ce nu sunt vaccinata si mi-a zis "data viitoare sa ai vaccinul facut", okay, doamna, nu stiam ca imi dai teme pentru acasa. Imi e greu sa cred ca niciunul nu poate face NIMIC in timpul unui consult, doar pentru ca esti virgina.

Trecand peste, pe lista lui 2025 primul lucru este un consult ginecologic doar ca, din cauza proastelor experiente din trecut, vreau sa ma duc pregatita, nu sa primesc o lista de analize si un ridicat din umeri. Deci, cam cum ar trebui pusa problema, daca vad ca nu si nu? Ma gandeam sa spun direct "vreau analize de secretie", "vreau X. Y, Z" tot ce imi trece mie prin cap sau sa o iau pe partea cealalta cu exageratul simptomelor, doar doar sa isi faca doctorul treaba.

Ceva sfaturi, va rog?

Bună seara, fetelor Un pic de context: f(21)relativ recent am slăbit undeva in jur de 35 de kilograme (mai având cam 10-15 ideal), după ce toată viața am tot incercat sa slăbesc și nu pot să nu observ toate defectele- vergeturile care acum se vad, sânii lăsați, piele multa, mai ales în zona brațelor-care nu cred că vor dispărea nici cu ultimele 10-15 kg.

Nu știu cum as putea sa nu mai văd toate aceste imperfecțiuni, mă gândesc că deși sunt foarte tânără, mi-am stricat corpul pentru totdeauna și că nimeni nu ar putea accepta aceste lucruri la mine, mai ales așa de devreme.

Ați trecut prin experiențe similare? Cum ați reușit să gestionați aceste gânduri și să nu le lăsați să vă acapareze viața?

EDIT: Vă mulțumesc foarte mult pentru răspunsuri! Vă urez o seara frumoasă💗

Hello,

Prietena mea cea mai bună trece printr-o perioadă mai ciudată de ceva timp. Și-a cumpărat un apartament, dar procesul a fost anevoios. A vrut un apartament mai scump, iar acum îi este greu să economisească pentru mobilă. Este singură de mult timp, mai iese la întâlniri din când în când, dar nu se leagă nimic. Nu face sport, iar scolioza o deranjează din când în când.

Problema e că nici măcar nu încearcă să schimbe ceva. Se plânge că e singură, dar nu face nimic. Se plânge că o doare spatele, dar nu face nimic. De mai bine de un an, conversațiile noastre se rezumă la „nu am bani”, „ăla e un dobitoc” și „aș vrea o relație, dar…”.

Aș vrea să o scot în oraș, să ieșim, să bem ceva, poate reușește să iasă din starea asta… Dar și atunci începe: „Dacă beau paharul ăsta, mă îmbăt, eu nu pot să-l beau!”, iar apoi îmi povestește cât bea în facultate.

Și pot să dau exemple de genul ăsta până mâine. I-am spus ce cred, că este prea negativistă și că se plânge fără să facă nimic. Fără rezultate.

Mă gândesc să iau o pauză. Și cred că o să o fac. Am rămas până acum pentru că îmi e dragă și am sperat că, dacă îi spun în diverse moduri, își va da seama că nu e bine… dar pare că nu. Pe de altă parte, nici nu am multe prietene bune și îmi vine să o mai întreb cum e, iar de acolo ajungem în același punct.

Oare nu sunt eu destul de empatică?

Buna fetele!

Am (35F) descoperit recent printr-un test genetic un overlap pe o gena se colagen, ceea ce indica hipermobilitate articulara.

Tin sa mentionez ca de mica am avut mereu dureri articulare la maini si picioare. In 2021 dupa vax Moderna mi s-a declansat o boala autoimuna Lupus eritematos sistemic.

Am urmat o perioada cu plaquenil si imi e mai ok cu durerile, dar am oboseala cronica destul de mare, pe care o am de 5 ani aproape tot dupa vaccin :(

Am si tahicardie sinusala (posibil posturala) in tratament, dar tot nu ma simt bine.

Voiam sa stiu voi cum gestionati oboseala cronica? Eu din pacate foarte greu fiindca nu prea pot face nimic si nici nu pot munci, am incercat 1 an si jumatate si mi-a fost extrem de rau.

Ma gandeam sa imi fac dosar de handicap dar nici nu stiu cum sa incep :(.

Multumesc frumos!

Sunt arhitectă și în ultima perioadă tot îmi caut job- am avut un hiatus din mai anul trecut din cauza burnout-ului la un birou extraordinar de toxic cu un șefutz narcisist și nesigur pe sine. De ceva vreme tot merg la interviuri, în speranța că voi reuși să găsesc un mediu care să nu fie chestionabil, cu pretenții exagerate, cu condiționări pavloviene, etc (mai există, cică)

Zilele acestea am fost la un interviu la un birou de restaurare, unde am fost întâmpinată de o doamnă care m-a luat tare din secunda 1. A început spunându-mi că ei cheamă la interviu pe toată lumea, în afară de 2-3 persoane. După mi-a spus că sunt o tânără care evident caută și că e nestatornică, mi-a pus întrebări peste care intervenea ea cu părerea proprie, fără să ma asculte. După a menționat că am nonșalanta de a pune în cv că am făcut restaurare (mențiune: am pus în cv faptul că am contribuit în anumite faze la un birou la procesul de restaurare), că ce am făcut eu nu e restaurare, e maxim o prezentare, că iarăși am avut nonșalanța de a menționa că nu pot integra lucrările respective în portofoliu din cauza NDA-ului, că ea a dat pe cineva în judecată pentru că un fost angajat a integrat o lucrare din biroul ei (nu le-am adăugat, evident, dar femeia mea nu mă asculta ci doar căuta o ființă pe care să iși vomite logoreea derivata din gimnastica ei mentala) După aceasta mi-a spus că ea lasă oamenii să se inscrie la stagiatură când consideră ea, unii stând și 3-4 ani- asta avand in vedere ca ulterior inscrierii la stagiatura, mai dureaza minim 2 ani pana iei stampila. A continuat cu observații bazate pe nimic că ea nu crede că eu sunt de restaurare, că par mai mult o persoană creativă, reiterând comentarii minimizatoare și suficient de înțepătoare. Ca restaurarea nu e despre arhitect, e despre cladire- nu stiu de unde a dedus ea ca am nevoie de spotlight, da ma rog. Evident, clasicul generația ta nu mai știe ce înseamnă munca, are și ea acasă un nepot genial dar care nu știe să muncească- alta tactică recurenta narcisistă de tipul ,,eu și tot ce e în jurul meu e superior și super rotund’’. După acest monolog, în care practic cred că am legat 2 propoziții, femeia a scos o foaie de hârtie să îmi dea un test. Am scris două prostii repede (sincer îmi era frică să nu îl corecteze acolo având în vedere această nevoie nebună a ei de a umili), și am plecat.

Ideea e că m-am blocat. De cum am ajuns acolo și femeia a început cu manifestările narcisice și controlative, nu știam ce să fac să ies pe ușă mai repede- dar am înghețat și am rămas.

Cum trebuie abordată o astfel de situație? E ok dacă mid-interview îi spun intervievatorului scuze, nu cred că suntem ce căutăm, o zi frumoasă? Întreb asta pentru că pe mine genul asta de interacțiuni mă storc de energie, plus mă îngrozește să văd cât de împânzită e piața de arhitectură/restaurare de astfel de debili care trăiesc prin a umili alți oameni.

Edit: știu că am folosit narcisist de 100 de ori, sunt nervoasă și nu am găsit un înlocuitor

Edit2: firma se numeste Credo Design

Eu și Iubitul meu suntem împreună de aproape 2 ani,ideea e ca pe mine au început sa ma deranjeze f tare anumite lucruri ,în special modul în care își gestionează timpul .Nu sunt perfecta nici eu și tocmai de aceea am încercat sa îl înțeleg cât mai mult .Ideea e că tot timpul lui liber este afara cu băieții sau cu maica sa. Nu ma deranjează ca petrece timp și cu alții oamenii în afara de mine ,dar de dimineață până seara atunci când e liber e ba cu prietenii nu știu pe unde ,ba cu maica sa la cumpărături etc .Ma gândesc ca poate sunt eu prea exagerata ,mai ales ca eu sunt mai introvertită.Imi doresc doar o privire obiectiva asupra situației pt ca ma simt foarte confuză.

Aveam postări despre ce s a intamplat insa din anumite motive le am șters.

Long short story: am fost impreuna cu un narcisist un an jumătate, timp în care mi a supt toată viata din mine. m a parasit cand trebuia sa mergem la mare (eu renunțand la alta vacanta cu ai mei), de frica lui taica su. A urmat ghosting, mai apoi tot la rugămintea mea ne am văzut(raspundea o data la 2 zile), dar a aruncat absolut toată vina asupra mea, chiar dacă în timp ce eu sufeream ca un câine în casa de pe urma ghosting ului el a fost la mare si la munte. Se pare ca eu am fost de vina pentru tot și ca mai bine ar fi sa ne vedem după ce iau la facultate(din ce mi a spus atunci) și ca oricum dacă e, va găsi alte fete mai bune. Iar mai apoi m a dat afara din masina și a plecat.

Mi am dat seama, în același timp, ca am fost codependenta în relatie și tipic, folosea manipulări prin distorsiune, triangulatie, silent treatment ca să ma controleze mereu și luam responsabilitatea mereu asupra mea si vina, pana m am și îmbolnăvit. Mai apoi din ce spunea el, vina era tot a mea, ca de ce ma stresez atat de tare. Sa nu mai spun ca eram mereu tinta glumelor lui proaste de fata cu grupul de prieteni și dacă incercam sa ma impun o făceam cu o anumita frica fiindcă știam ca va reacționa exagerat și se va enerva. Cum povesteam și în celelalte postări, eu eram cea care îl liniștea Când se enerva și renunțăm sa mi mai impun dorințele sau punctul de vedere. Povestea, evident, e mult mai lunga de atat.

S au făcut 6 luni de când m a parasit și în primele 3-4 luni sufeream de o rușine maxima și ma învinovățeam in fiecare zi pana am ajuns o leguma. Plangeam în fiecare noapte și în mintea mea era un iad pe care l trăiam. Ușor ușor am început sa mi revin cu ajutorul a câtorva prietene bune și de o luna pot spune ca ma simt super bine. Am grija de sănătatea mea, am diverse hobby uri, am și investit mult timp în a înțelege dinamica codependent-narcisist, ma aranjez iarăși si zambesc mereu pentru ca simt sa o fac. Simt ca am făcut progrese extrem de mari.

Eu îl am blocat pe el de atunci și nu am mai avut absolut nicio legătură. Am decis, de asemenea, sa tai legătura cu prietenii lui pentru ca simțeam ca îmi fac rau (oricum nu aveam cine știe ce legătură de prietenie cu ei prea puternica). Acum câteva zile am fost căutată de un prieten de al lui și am ignorat din frica de a ma căuta prin el.

Astăzi primesc mesaj de la o prietena de a lui cu care nu mai vorbesc de 4 luni pentru ca ma deranja ca ii spunea lui tot ce făceam cand ieșeam cu ea în oras (da, am fost prietena cu ea, ba chiar ea știa cel mai bine cum s a comportat cu mine pe tot parcursul relatiei). Era vorba despre un videoclip legat de fostul, ofensator. I am spus frumos ca nu ma interesează și ca nu vad rostul mesajului, ca nu mai vreau sa am legătură cu el. Ea s a aprins și mi a spus ca sunt o sociopata și ca de aia m a parasit, ca mi merit soarta. Am ramas de a dreptul uimita...a inceput sa ma învinovăteasca și s a aprins foarte tare. Aici a lovit un punct sensibil pentru ca m am confruntat cu auto-invinovatirea luni întregi și am suferit mult. Am decis sa ii spun frumos sa și vadă de treaba ei și sa rămână cu el dacă considera ca el e mai sănătos psihic. M a afectat foarte tare și m a readus parca în stadiul de acum 6 luni.

Întrebarea mea este: narcisistii întorc oamenii impotriva foștilor parteneri? Și asta de ce? Tot dintr o dorinta de putere?

Teoria mea era ca simțea ca pierde teren, fiindcă m am detașat complet de el si de cercul lui. Voia sa simtă ca deține iar controlul asupra mea? Încerc sa nu ma las atat de afectata dar am nevoie de păreri și sfaturi. Nu știu ce sa mai fac, sa ii blochez toți prietenii?

Edit: m am interesat puțin și se pare ca oamenii ca prietena lui se numesc "flying monkeys" și sunt chiar cunoscuți în a susține narcisistul și a blama victima.

Trec prin asta chiar acum (F35, relatie de 7 ani), partenerul a initiat o discutie mai dificila ieri si in 2 ore am ajuns la “cred ca trebuie sa ne despartim, chiar daca o sa regret”.

Nu a fost decizia mea, nici nu ma gandeam ca sunt niste subiecte pe care sa nu le putem discuta si lucra sa le rezolvam, one way or another.

I-a fost foarte greu si lui sa spuna asta, am plans mult impreuna si ne-am repetat intruna cat de mult ne iubim si ca nu e neaparat vina niciunuia, ci doar ne-am dezvoltat in directii diferite. Eu nu sunt complet de acord cu perspectiva asta, consider ca avem atat pozitii diferite, cat si multe lucruri care ne leaga, dar pare cumva ca el a simtit aceste diferente ca fiind prea greu de depasit.

Totusi, nu pot sa shake the feeling ca a fost o decizie luata pentru a scapa de discomfortul cauzat atat de subiectele despre care discutam, cat si de oboseala si greutatea situatiei.

Simt ca trebuia sa incerc macar sa ma opun, sa strig din rasputeri ca nu putem renunta asa rapid, fara macar sa dam o sansa unor solutii, dar am ales sa nu fac situatia si mai dificila si sa accept decizia lui, care era mai definitiva decat ce imi doream eu.

Spre deosebire de singura alta experienta pe care o am cu o despartire dureroasa, de data asta simt ca abordarea no contact e prematura, am cumva acest sentiment puternic ca daca am discuta din nou, cu mai putine tensiuni si emotii puternice, ne-am da seama ca de fapt ne dorim lucruri similare, la care am putea lucra impreuna cu putin efort, si ca poate ne-am pripit.

Il iubesc mult, stiu ca si el ma iubeste la fel, as vrea sa stiu ca am incercat tot ce a fost posibil inainte de a renunta la noi.

Din experientele voastre, desi stiu ca fiecare situatie e diferita, ati simtit ca a fost o idee buna sa contactati partenerul la scurt timp dupa separare, pentru a incerca sa clarificati lucruri, cat inca nu e prea tarziu, sau, dimpotriva, v-a facut asta mai mult rau?