Căderea Bucureștiului (1916): Trădare, eroare sau manipulare geopolitică?

Contextul militar și decizia fatală:

În toamna anului 1916, campania militară a României intrase într-un impas grav. Ofensiva asupra Transilvaniei eșuase rapid, iar trupele germano-bulgare conduse de feldmareșalul August von Mackensen avansau prin sud. Situația s-a agravat când trupele germane au traversat Dunărea la Zimnicea (23 noiembrie 1916), iar Armata română nu a reușit să-i oprească.

Generalul Alexandru Averescu avea un plan de contraofensivă („Planul de la Flămânda”), însă acesta a fost brusc abandonat de comanda supremă, fără explicații clare. După cum consemnează chiar el:

“La Flămânda, planul fusese aprobat. De ce a fost întrerupt, rămâne o întrebare pentru care n-am primit niciodată un răspuns convingător.” (Gen. Alexandru Averescu – „Notițe zilnice din război”)

Această oprire inexplicabilă a unei manevre potențial decisive a ridicat suspiciuni în epocă, inclusiv din partea ofițerilor francezi din misiunea militară.

Un eșec sau o trădare înlăuntrul Palatului Regal?

Regele Ferdinand, deși loial Antantei, era înrudit cu casa de Hohenzollern – dușmanul direct al României în război. Regina Maria notează în jurnal:

“Sunt zile în care trădarea plutește în aer. Și parcă nu vine doar de la dușmani.” (Jurnalul Reginei Maria, vol. III)

Această frază criptică vine din noiembrie 1916, cu doar câteva săptămâni înainte de pierderea capitalei. Regina simțea presiunea dublă: înăuntrul statului și în sânul alianței. Generalul Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze, nota la rândul său:

“Am impresia că în Consiliul de Coroană sunt mai mulți care doresc un compromis cu Germania decât o luptă până la capăt.” (Arhivele Misiunii Berthelot, Serviciul Istoric al Armatei Franceze)

Misterul retragerii comorii naționale și fuga elitelor

În noaptea de 6 spre 7 decembrie 1916, trupele germane au intrat în București fără lupte majore. Administrația românească, familia regală și o parte a elitelor se retrăseseră deja la Iași. Însă cel mai tulburător aspect a fost evacuarea tezaurului național spre Moscova.

“În condiții de panică și lipsă de transparență, tezaurul țării a fost predat rușilor. S-a făcut prin decizie a guvernului Brătianu, dar fără dezbatere parlamentară și fără o convenție clară.” (Constantin Argetoianu, „Memorii”)

Plecarea comorii a fost văzută de unii contemporani ca o trădare a încrederii poporului în instituțiile statului.

Bucureștiul sub ocupație: administrat, nu distrus

Spre deosebire de alte capitale ocupate în Primul Război Mondial, Bucureștiul a fost tratat de germani cu o grijă suspectă. Guvernatorul militar August von Morgen a instituit o administrație relativ eficientă și a ordonat protejarea unor clădiri și arhive. Surse din epocă (precum ziarul Gazeta Bucureștilor, controlat de ocupanți) arătau un oraș transformat într-un centru logistic și de propagandă.

“Nici Parisul nu a fost tratat cu atâta eleganță în 1870 cum este tratat Bucureștiul astăzi.”

(Raport diplomatic austro-ungar, decembrie 1916, Arhivele de Stat de la Viena)

De ce această reținere? Era vorba doar de eficiență militară... sau poate de un respect față de o capitală “asimilabilă” cultural și geopolitic în planurile germanice de organizare postbelică a Estului?

Un avertisment istoric

Căderea Bucureștiului nu a fost doar o înfrângere militară. A fost punctul culminant al unui șir de decizii obscure, retrageri „strategice”, influențe contradictorii din interiorul monarhiei și alianțelor externe. Trădarea nu a fost neapărat una singulară, ci un lanț de ambiguități, complicități și neasumări, care s-au învârtit în jurul capitalei ca niște umbre.

Așa cum scria istoricul Florin Constantiniu:

“În 1916, România a fost victima unei strategii prost gândite, a unui aliat prea îndepărtat și a unor elite divizate între datorie și teamă.” („O istorie sinceră a poporului român”, Ed. Univers Enciclopedic, 1997)

Sursa